Rar mai pot aduce inapoi ce eram. Rar eman fix ceea ce sunt, si rar oamenii ma percep cum sunt. Rar mai pot sa zambesc sincer, intre toate zambetele totusi inocente, rar mai plang cu lacrimi fierbinti, caci s-au dus, fara macar sa apuc sa realizez. Rar imi mai doresc, rar mai respir cu adevarat, si rar mai simt cu adevarat. Am o continua si sigura coborare in vazduhul meu plutind invers, impanzit de sori negri care imi amortesc simturile si trairile. Mai pot sa am un zambet curat? Nu. Mai pot sa iubesc cu-adevarat? Nu. Mai pot sa rad, sa plang, sa mor sau sa traiesc, ca pan-acum din semn dumnezeiesc? Imi ignor fiecare dimineata, lenevind in soarele ce-ncearca din greu sa intre printre zabrelele mele de lemn , mari si groase, puse parca sa tina loc de scut. E unu din putinii care ma atentioneaza asupra starii de negare in care ma aflu, asupra indiferentei exagerate pe care o sorb, cu atata placere, zilnic, transformandu'ma intr-un monstru de care ma temeam cand eram mica. Nu-l simt deloc cand ma fulgera cu razele lui puternice in ochi , doar doar prind un mic semn. Nu aud surasul lui senin, ca altadata, si nu ma mai bucur cand o raza de soare imi mangaie obrazul.Nu ma mai bucur la apus cum ma bucuram inainte, nu imi mai inunda fata de zambet si nici nu ma incalzeste. Ma lasa la fel de rece cum ma gaseste dimineata; obosita, cu ochi tulburi intre cearsafuri, cu o ura imensa pe lumina lui. Ma atentioneaza, fara rezultat insa, si se intoarce inapoi pe bolta lui. Nici macar in putinele momente de luciditate nu mai sunt in stare sa ma mir, sa ma impotrivesc sau sa iau atitudine. Am sorii mei negri care ma-nfasoara in mantia'mi. Inclusiv asta am pierdut. Bucuria unei poezii citite in liceu, analizate, folosite la sute de exercitii. Nu mai simt de mult ce respir si nici n'as putea sa imi dau seama. Mi-au slabit simturile. Si asta-mi accentueaza indiferenta si, mai departe, dezvoltarea ei. Imi inchid ochii si-mi propun sa iau deciziile mai tarziu. Vreau o papadie sa suflu in ea. Si vreau sa pleci!

Acum 21 de ani,intr'o sambata, vedeam prima geana de lumina.Dulce si rece de iarna; aceeasi geana de lumina ce imi inunda mie zambetul iarna. In Bucuresti, intre niste cadre medicale inapte, din cauza carora lichidul placentar mi'a ajuns in plamani.Evident, nu am nici o senzatie din ziua nasterii mele, insa, in momentul asta am impresia ca m'am nascut acum mult timp, intr'un orasel suedez mic si gri, cu o piata mare pavata cu bucati de pietre cenusii,cu oamenii care traverseaza grabiti piata mare si goala ferindu'se de frigul si ceata de dimineata,oamenii...cu inima lor de sticla ce de'abia bate. Nu stiu daca am aceasta senzatie datorita ultimelor intamplari petrecute sau datorita faptului ca mi'e imposibil sa accept rolul timpului. "Tu nu accepti ca trece.Nu vrei si nu suporti ideea ca timpul trece", imi zicea, in anul 1 de facultate, profu de economie.Oricare ar fi cauza sunt totusi convinsa ca o suflare de vreme din ziua nasterii mele se regaseste in senzatia mea de'acum. Imi place, cand anumite persoane, in anumite imprejurari imi provoaca anumite senzatii.Iubesc asta si de'abia o astept.In ultimu timp imi e atat de rara, incat nici nu imi dau seama ce devin.Ultima astfel de senzatie m'a facut sa imi ridic o spranceana si sa intreb de ce?de ce el? sau de ce aici?poate pentru ca mi'a provocat mai multe senzatii decat asta. Ador sa ma joc in paru cuiva in timp ce doarme.Sa cobor spre gat,apoi sa urc spre ochi..si sa ma reintorc cu jocul in par.Ultima data cand faceam asta, mi'a aparut o imagine brusca inaintea ochilor disparand in mai putin de o secunda.E ,probabil, de vina setea mea nepotolita de mine.Astfel, mi'am amintit de mastile sculptate in lemn, ce stau paznici de o parte si de alta a bancilor ce duc spre Greweln.Mi'a fulgerat imaginea lor inaintea ochilor, in intunericul indulcit de fum, aburi de whisky, buzele mele arzande si o lupta cu mine insami.Mi'e dor de imaginea aceea, mi'e dor de vremea cand stateam minute in sir in fata lor, analizand fiecare trasatura a fetzelor de lemn sculptate, fiecare canal sapat in lemn, mi'e dor de mine de'atunci desi realizez ca acum sunt mult mai copil decat eram atunci. A'mi fi dor joaca un rol important in existenta mea.Cu el ma culeg pe mine si ma intregesc.Pana cand o sa continuu sa imi fie dor?