Rar mai pot aduce inapoi ce eram. Rar eman fix ceea ce sunt, si rar oamenii ma percep cum sunt. Rar mai pot sa zambesc sincer, intre toate zambetele totusi inocente, rar mai plang cu lacrimi fierbinti, caci s-au dus, fara macar sa apuc sa realizez. Rar imi mai doresc, rar mai respir cu adevarat, si rar mai simt cu adevarat. Am o continua si sigura coborare in vazduhul meu plutind invers, impanzit de sori negri care imi amortesc simturile si trairile. Mai pot sa am un zambet curat? Nu. Mai pot sa iubesc cu-adevarat? Nu. Mai pot sa rad, sa plang, sa mor sau sa traiesc, ca pan-acum din semn dumnezeiesc? Imi ignor fiecare dimineata, lenevind in soarele ce-ncearca din greu sa intre printre zabrelele mele de lemn , mari si groase, puse parca sa tina loc de scut. E unu din putinii care ma atentioneaza asupra starii de negare in care ma aflu, asupra indiferentei exagerate pe care o sorb, cu atata placere, zilnic, transformandu'ma intr-un monstru de care ma temeam cand eram mica. Nu-l simt deloc cand ma fulgera cu razele lui puternice in ochi , doar doar prind un mic semn. Nu aud surasul lui senin, ca altadata, si nu ma mai bucur cand o raza de soare imi mangaie obrazul.Nu ma mai bucur la apus cum ma bucuram inainte, nu imi mai inunda fata de zambet si nici nu ma incalzeste. Ma lasa la fel de rece cum ma gaseste dimineata; obosita, cu ochi tulburi intre cearsafuri, cu o ura imensa pe lumina lui. Ma atentioneaza, fara rezultat insa, si se intoarce inapoi pe bolta lui. Nici macar in putinele momente de luciditate nu mai sunt in stare sa ma mir, sa ma impotrivesc sau sa iau atitudine. Am sorii mei negri care ma-nfasoara in mantia'mi. Inclusiv asta am pierdut. Bucuria unei poezii citite in liceu, analizate, folosite la sute de exercitii. Nu mai simt de mult ce respir si nici n'as putea sa imi dau seama. Mi-au slabit simturile. Si asta-mi accentueaza indiferenta si, mai departe, dezvoltarea ei. Imi inchid ochii si-mi propun sa iau deciziile mai tarziu. Vreau o papadie sa suflu in ea. Si vreau sa pleci!
