Am in fata ochilor noaptea nesfarsita.Imi scot capul pe geam ca raceala noptii sa imi usuce ochii inundati in lacrimi.Ma intreb, daca e noapte,daca e pustiu,atat de pustiu in mine si in jurul meu, de ce aud zgomot infernal de fiare ce se rostogolesc fortat pe sina de tren...De ce nu e liniste muta, da ce nu incremeneste fiinta in raceala noptii, de ce nu imi sunt paralizate simturile si mintea. Lethe ne inunda atunci cand nu vrem, cand ne e zambetul larg in soare si ne pierdem de fericire.De ce nu ne inunda atunci cand ne sufocam de tristete,atunci cand vrem sa uitam si sa ne uitam ..si atat! Ma uit iar in noaptea nesfarsita si zgomotoasa si incep sa disting intunericul.Il vad clar acum, ca nu mai am pic de lacrima in ochi;mi s'au rostogolit toate din ochi, absolut toate, intr'o camera rece si pustie din caminul 1 Hasdeu;o camera goala cu pereti albi ca de spital,deasupra usii careia scria "Loc pentru fumat".De'asta nu mai am acum ochii inundati in lacrimi si vad cum ma inunda intunericul, rece si negru ca moartea,incepand sa ma metamorfozeze.Imi inlocuieste caldura si iubirea din suflet cu raceala lui vesnica si vitrega.Imi sufla inghetul in vene, dureros de dulce si insuportabil de rece.Intunericul ma condamna la tristete si nu'mi ramane decat sa privesc din nou, cu niste ochi goi, de gheata,nesfarsita noapte cu intunericul ei rece si negru ca moartea. Intunericul pregateste terenul pentru Lethe.ma face blazata si'mi da o privire pustie, ironica pentru ca Lethe sa ma inunde din plin.Deocamdata e intunericul.Cand va fi Lethe voi iesi din apa ei, cu suvoaiele curgandu'mi de pe fata si din par.O sa fiu din nou, ca alte dati,un crin alb sarutat de soare, fericita ca pot iubi lumea,fericita ca ma pot bucura de lucrurile marunte peste care altii trec nepasatori, mie aducandu'mi fericire in plus, fericita ca nu sunt rea si ironica si fericita ca iubesc si mai ales ca stiu sa iubesc.N'o sa uit seara de mai, pentru ca o urasc. (Tu lume care nu stii sa iubesti si sa apreciezi nimik....get a life!)
